Fetiţa şi bunicul ei plecau de dimineaţă din Bucuresti, foarte devreme, şi abia seara urmau să ajungă în sat. În satul unde se născuse bunicul, în C.A. Rosetti, în inima Deltei. Prima oară luau trenul de la Bucureşti până la Tulcea, de acolo luau vaporul până la Sulina, din Sulina luau şalupa până la Cardon, şi din Cardon luau...tractorul până-n C.A. Rosetti. După patru ore de mers cu trenul într-un compartiment prăfuit, cu banchete maro, mirositoare, scorojite, rupte... cu perdelele...fluturând în vânt.. arse de mucuri de ţigară... dintr-un material sintetic, după patru ore de călătorit, sporovăit în compartiment cu o grămadă de alţi călători, ajungeau în Sulina.

Ajungeau în Tulcea. Se urcau pe un vapor mare care făcea zgomote. Avea mai multe... punţi, mai multe etaje. Era ca un fel de bloc.. pe apă.

Odată ajunşi pe vapor... bunicul îi spunea fetiţei:

„vezi că la un moment dat, Dunărea se desparte în două braţe. Exact în momentul ăla ar fi super dacă ai fi sus, la căpitan, şi ai vedea, de acolo de sus, Dunărea şi frumuseţea ei. Ai putea atunci să scrii în compunerea pe care ai să o ai de făcut când te întorci, compunerea pe care o ai in fiecare an, compunerea care se numeşte ‚cum mi-am petrecut vacanţa de vară’, ai putea sa scrii acolo cum ai vazut tu Dunărea de sus, de pe scaunul căpitanului....mhmh... Şi mătuşa ta a făcut acelaşi lucru. Mătuşa ta care-i  plecată în America. A avut curajul să meargă...”

„Dar bunicule, nu e voie să mergi acolo la căpitan, acolo spune..peste tot...mmm..sunt semne care spun că nu..să nu mergi sus, pe puntea aceea. E interzis pentru pasageri”

„Şi totuşi... mergi. O să vezi că nu se-ntâmplă nimic. Trebe doar să ai curaj. Fără curaj în viaţă nu faci nimic...fetiţo”

„Ce să fac?” Se tot gândea. I-era frică. Era timidă. Dacă se supără căpitanul. Cum poate să...hm...să ignore toate semnele?.. până la urmă, împinsă de la spate de bunic, se hotărăşte să meargă sus. Obrajii-i sunt roşii, picioarele îi tremură. Vocea, plăpândă, spune:

„nu vă supăraţi, nu mă lăsaţi şi pe mine să mă uit la Dunăre de aici de sus? E pentru şcoală, pentru compunere, ştiţi?...”

Căpitanul se uită la ea, se uită la bunic în spatele ei, bunicul îi face cu ochiul, căpitanul zâmbeşte.

„Ok, vino-ncoace”

O lasă să se aşeze pe scaun. De acolo vede şi ea Dunărea, de sus. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga...se uită pe cer..numai apă. Apă, stufăriş...zgomotul asurzitor al vaporului, mirosul...şi se gândeşte...oare cum e Dunărea de aici de sus? E frumoasă, bănuiesc. Asta trebuie să scriu în compunere.